Job 14

1Cel născut din femeie, omul,
are zile puține
și pline de necaz.
2Răsare ca o floare și se usucă;
fuge ca o umbră și nu rămâne.
3Ai Tu ochii ațintiți asupra unui astfel de om?
Mă chemi Tu la judecată cu Tine?
4Cine poate scoate ceva curat din ceva necurat?
Nimeni!
5Zilele omului sunt hotărâte.
Tu cunoști numărul lunilor lui
și i-ai stabilit limite pe care nu le poate trece.
6Așa că întoarce-Ți privirea de la el și lasă-l,
în timp ce se bucură ca un zilier de ziua lui.

7Căci, pentru un copac, mai este speranță:
dacă este tăiat, el continuă să înmugurească,
și lăstarii lui nu încetează să crească.
8Deși rădăcina îi îmbătrânește în pământ
și-i piere trunchiul în țărână,
9la ivirea apei va înmuguri
și va da ramuri ca o plantă.
10Ființa umană însă, când moare, își pierde toată vlaga;
omul, după ce își dă ultima suflare, nu mai este.
11Așa cum apele se evaporă din mare,
iar râul seacă și se usucă,
12tot așa omul se culcă și nu se mai ridică;
cât vor fi cerurile nu se mai trezește,
nici nu se mai scoală din somnul lui.

13O, de m-ai ascunde în Locuința Morților,
de m-ai acoperi până Îți trece mânia
și de mi-ai hotărî o vreme când să-Ți amintești de mine!
14Dacă un om moare, va trăi el din nou?
În toate zilele muncii mele grele,
aș aștepta până ar veni schimbarea trupului meu.
15Atunci m-ai chema și Ți-aș răspunde;
ai tânji după lucrarea mâinilor Tale.
16Atunci mi-ai număra pașii
și nu mi-ai urmări păcatul.
17Ai sigila fărădelegea mea într-un sac
și mi-ai acoperi nelegiuirea.

18Dar, așa cum munții cad și se surpă,
iar stânca este mutată din locul ei
19și așa cum apa sapă în piatră,
iar torenții spală pământul,
tot așa distrugi Tu speranța omului.
20Îl învingi pentru totdeauna și el se duce;
îi schimbi înfățișarea și apoi îl alungi.
21Dacă fiii lui sunt onorați, el nu știe,
iar dacă sunt înjosiți, el nu vede.
22El simte doar durerea trupului său
și bocește doar pentru sine“.